CITATE FAVORITE (162) ”Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina

În anii 1762 și 1763, împărăteasa Ecaterina a II-a, numită mai târziu Ecaterina cea Mare, abia proclamată suverană, semna două manifeste prin care îi invita pe germani să se stabilească în Rusia. De ce germani? Fiindcă ea însăși era germană de origine, Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, născută în Prusia. Cu un an înainte de căsătoria cu Marele Duce Petru al Rusiei, viitorul Petru al III-lea, ea devine ortodoxă și primește prenumele de Ecaterina. De ce germani? Ea spera ca exemplul acestor oameni muncitori, cinstiți și sobri să îi inspire pe țăranii ruși. După 10 ani, 105 colonii germane fuseseră întemeiate pe Volga inferioară, formând Povolgia germană.

Cu aproximativ 150 de ani mai târziu, în Gnadental, localitate a coloniștilor germani de pe malul stâng al Volgăi, viața decurgea liniștit, după tipicul micilor orașe germane. Locuitorii erau gospodari chibzuiți, cu ferme bine întreținute, cu obiceiurile și tradițiile germane neatinse, mai ales că prea puțini știau limba rusă și nu avuseseră contact cu cultura gazdelor. Nici limba germană nu o vorbeau curat, ci așa, ca la țară, de aceea obștea tocmise un profesor să îi învețe pe copii limba germană literară și tot ce le mai trebuia unor copii care vor prelua gospodăriile părinților lor când va veni vremea.

Profesorul se numea Jakob Ivanovici Bach și era un omuleț liniștit, aproape insignifiant. Propunerea unui bogat fermier neamț de pe celălalt mal al Volgăi, de a veni să o învețe pe fiica lui limba germană curată, avea să aducă mari schimbări în viața acestui om. Evenimentele din viața lui Bach și a concetățenilor săi, împletite cu evenimentele declanșate de revoluția din 1917 și războiul civil, apoi de instaurarea regimului bolșevic, sub Lenin și apoi sub Stalin, s-au desfășurat pe fondul unei naturi generoase și sălbatice în același timp. Printre toate acestea și-a făcut locul și o dureroasă poveste de dragoste.

”Volga împărțea lumea în două. Malul stâng, îngust și galben, se întindea plat și se topea în stepa dincolo de care în fiecare dimineață răsărea soarele. Pământul era aici amar la gust și săpat de popândăi, iarba era deasă și înaltă, iar copacii, scunzi și rari. Câmpuri și bostănării se pierdeau la orizont, pestrițe precum o pătură bașkiră. Dinspre stepă venea aer fierbinte și iute – deșertul turcmen și sarea Mării Caspice. Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu știa. Partea dreaptă îngrămădea peste fluviu niște munți înalți și cădea brusc spre apă, parcă retezată cu un cuțit. Nisipul șiroia printre pietre, dar munții nu cedau, ci deveneau cu fiecare an mai mari și mai puternici: vara verzi-albăstrui datorită pădurii ce-i acoperea, iarna, albi. După acești munți apunea soarele.”

 

”Clădirea școlii era construită din lemn bun, nordic (coloniștii cumpărau lemn adus cu pluta pe Volga din munții Jiguli sau chiar din gubernia Kazan.) Avea temelia din piatră acoperită cu chirpici, ca să dureze, și acoperișul, după noua modă, din tablă, care înlocuise nu demult cheresteaua uscată. Bach vopsea în fiecare primăvară tocurile ferestrelor și ușa într-un albastru strălucitor. Copiii își făceau apariția la Schulhaus pe la opt, cu un teanc de cărți într-o mână și cu o legătură de lemne sau un săculeț cu tizic în cealaltă (pe lângă taxele școlare, coloniștii contribuiau la educația copiilor și cu produse în natură – combustibil pentru sobele școlii). Învățau patru ore până la pauza de la amiază și două ore după aceea. Veneau la școală regulat: pentru o absență de jumătate de zi, familia chiulangiului plătea o amendă în valoare de trei copeici. Învățau germana și rusa, scrierea, citirea și aritmetica; pastorul Adam Handel din Gnadental venea să predea catehismul și istoria Bibliei. 

... După ore, Bach se închidea în cămăruța lui și își înfuleca grăbit prânzul. După ce se spăla din nou și se pieptăna cu grijă, el cobora din pridvorul școlii și ajungea în piața centrală din Gnadental, la picioarele măreței biserici din piatră cenușie, cu o aulă spațioasă, cu ferestre dantelate și arcuite și o clopotniță ce amintea izbitor de un creion ascuțit. Pornea cu pas grăbit pe strada principală, largă și dreaptă, ca o fâșie întinsă de stofă bună. Pe lângă căsuțele de lemn ordonate, cu pridvoare înalte și ferestre elegante (toate ca toate, dar ferestrele arătau întotdeauna proaspete și vesele în Gnadental,  cu tocuri albastre ca cerul, roșii ca fructele de pădure sau galbene ca porumbul). Pe lângă gardurile rindeluite, cu porți mari (pentru căruțe și sănii) și uși mititele (pentru oameni). Pe lângă bărci întoarse cu fundul în sus, în așteptarea viiturilor. Pe lângă femei cu cobilițe la fântână. Pe lângă cămile legate lângă prăvălia de gaz lampant. Pe lângă piața cu trei ulmi puternici în mijloc.”

 

”O, cât se schimbase Gnadentalul în timpul care trecuse! O, cât se schimbaseră oamenii din el! Amprenta distrugerii și a tristeții de mulți ani se vedea pe fațadele caselor, pe străzi și pe chipuri. Geometria dreaptă care domnise cândva aici își pierduse puritatea liniilor: rectitudinea străzilor era distrusă de gunoaie, acoperișurile se strâmbaseră, ramele geamurilor, ușilor și porților se înclinau urât. Casele erau ridate de crăpături, chipurile – crăpate de riduri. Curțile părăsite se căscau ca niște ulcere pe corp. Mormanele de gunoi erau ca niște tumori vineții. Livezile de vișini abandonate erau ca niște lațe de bătrâni. Câmpurile pustiite – ca niște chelii. Părea că toate culorile părăsiseră acest ținut sumbru, toate deveniseră la fel de cenușii. Numai stegulețele, stelele și stindardele roșii care împodobeau mândre locurile ardeau sfidător de vioi și de ridicol, precum carminul pe buzele unei bătrâne muribunde. Credința, școala și comunitatea – cele trei nuclee de nezdruncinat ale vieții în colonie – le fuseseră confiscate gnadentalienilor, așa cum îi fuseseră confiscate morarului Wagner casa și vitele; biserica fusese închisă, pastorul Handel și soția lui fuseseră cât pe-aci să fie trimiși în Nord; profesorul fusese izgonit din școală; conducerea obștească fusese declarată anacronică și fusese înlocuită cu sovietele, care trebuia să se afle în fruntea noii societăți și cu colhozul, care era văzut drept mâinile și picioarele Gnadentalului reînnoit. 

... Așa trăia acest nou Gnadental, care acum trebuia să fie numit sovietic: colonia pe jumătate distrusă, oamenii pe jumătate deznădăjduiți, vitele pe jumătate moarte de foame.”

Citatele au fost extrase din ”Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina, roman apărut la editura Humanitas în anul 2021. 

Sursa foto

Postarea participă la seria ”Citate favorite”, de la Suzana.