roman de VICTOR HUGO
PARTEA a II-a COSETTE
Cartea a șasea PETIT-PICPUS
I Ulița Picpus, numărul 62
Poarta cu numărul 62 de pe ulița Picpus era mereu întredeschisă, de parcă poftea oamenii să pătrundă înăuntru. Dacă intra cineva, trebuia să urce pe o scară, apoi să străbată un coridor. El ducea într-o cameră goală, fără nicio mobilă. Pe perete, în fața ușii, era o gaură zăbrelită cu un grilaj solid de metal. În spatele lui era o tablă străpunsă de numeroase găuri mărunte. Lângă această gaură atârna cordonul unui clopoțel.
La sunetul clopoțelului răspundea un glas blând de femeie. Dacă vizitatorul rostea o parolă, i se răspundea. Dacă nu, se așternea o liniște desăvârșită.
Vizitatorului care rostea corect parola i se permitea să intre pe o ușă din dreapta. Pătrundea într-o lojă zăbrelită, îngustă și întunecoasă, închisă cu un oblon solid de lemn. După câteva clipe, vizitatorul auzea de după oblon vocea ființei pe care venise să o viziteze.
Rareori, o fâșie îngustă a oblonului se deschidea și vizitatorul putea să vadă doar gura și bărbia unei figuri acoperite în rest de voalul negru de călugăriță.
Clădirea era mănăstirea bernardinelor Veșnicei-Închinări, iar loja era vorbitorul.
II Ordinul călugăresc al lui Martin Verga
Comunitatea bernardinelor de la Picpus se supunea regulilor lui Martin Verga, fiind închinate sfântului Benedict.
Călugărițele erau îmbrăcate în rochii negre de stofă aspră, pieptarul urcând până la bărbie, iar o fâșie de pânză albă le acoperea fruntea. Ele nu mâncau carne tot anul. Se trezeau la unu noaptea și se rugau până la ora trei, nu făceau baie, nu făceau foc niciodată, se flagelau (se biciuiau) în fiecare vineri și respectau regula tăcerii. Nu îl vedeau niciodată pe predicatorul care ținea slujba. El stătea după o pânză ca o cortină, ele își lăsau vălul peste față.
Bărbații nu puteau să intre în mănăstire, cu excepția arhiepiscopului și grădinarului. Grădinarul era mereu un moșneag și purta clopoțel la picior pentru ca maicile să îl ocolească.
Între obiceiurile maicilor se afla ispășirea. Fiecare gălugăriță îndeplinea ispășirea astfel: timp de douăsprezece ore sta în genunchi pe piatră, și se ruga în fața sfântului potir, cu mâinile împreunate și cu o funie la gât. Când obosea, se culca cu fața la pământ și mâinile desfăcute în cruce.
Călugărițele nu aveau nimic al lor, nici măcar o odaie. Sub altar își făcuseră un cavou, dar guvernul nu îngăduia îngroparea acolo, așa că atunci când mureau, trebuia să fie scoase afară din mânăstire și duse la cimitir.
Nimeni nu avea voie să comunice cu străinii, în afara stareței. Arareori, maicile își puteau vedea rudele foarte apropiate, în condițiile descrise mai sus.
Călugărițe juruite sfântului Benedict nu erau niciodată vesele, ci palide și grave. Unele înebuneau.
III Asprimi
În primii doi ani, ba chiar patru, cele primite în mănăstire erau postulante. În următorii patru ani erau novice și abia după aceea deveneau călugărițe pentru toată viața.
În perioada în care se petreceau întâmplările povestite, pe lângă mănăstire era un pension. Erau primite fete din familii nobile și bogate.
Fetele aveau rochii albastre și o bonetă albă. Ele se supuneau practicilor mănăstirii. Nu își vedeau părinții decât la vorbitor, fără a putea să îi atingă sau să îi sărute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !