UN YANKEU LA CURTEA REGELUI ARTHUR. Povestire pe scurt (12)

roman de Mark Twain

Capitolul XXI Pelerinii

În dimineața următoare, Yankeul descoperă că Sandy adusese scroafele într-o casă străină. O întreabă dacă nu se teme că proprietarii casei se vor supăra când vor veni acasă. Ea spune că vor fi fericiți că au găzduit niște doamne nobile.

Yankeul află că nu trebuie să le ducă el pe la casele lor pe așa-zisele doamne și pleacă ușurat mai departe cu Sandy. Ar fi lăsat-o și pe ea acolo, dar fata spuse că nu se pot despărți decât dacă un alt cavaler îl învinge în luptă și o ia cu el.

Cei doi întâlnesc o ceată de pelerini, voinici și veseli. Se îndreptau către Valea Sfințeniei, unde se afla un izvor cu ape făcătoare de minuni. Spre seară, întâlnesc un alt convoi, dar de oameni triști și deznădăjduiți. Era un convoi de sclavi. Scenele în care sclavii sunt bătuți fără milă îl hotărăsc pe Yankeu să pună capăt sclaviei în țara aceea. Numai că trebuia să procedeze cu diplomație.

A doua zi se întâlnesc cu un alt cavaler purtător de reclame, sir Ozana. Acesta purta, drept reclamă, un joben. El îi spune că vine chiar din Valea Sfințeniei, unde se întâmplase un mare necaz: secase izvorul. Acum, acolo se afla Merlin, care făcea vrăji ca să dea din nou drumul apei. Imediat, Șeful îl trimite pe sir Ozana la Clarence cu un bilet.

Capitolul XXII Izvorul sfânt

Starețul de la mănăstirea din Valea Sfințeniei îl primește bucuros pe Șeful. Îi cere să se apuce imediat să facă vrăji ca să dea drumul apei. Șeful spune că vrea să-i mai dea timp lui Merlin, cu intenția ascunsă de a căpăta un răgaz de câteva zile.

Yankeul se duce la izvorul sfânt și îl găsește pe Merlin furios că nu îi reușeau vrăjile. Intră în încăperea în care se afla izvorul și își dă seama că apa luase alt drum. Coboară în puț și descoperă că o parte din perete se surpase. Spuse călugărului care îl însoțea că, dacă Merlin nu reușește, va face el o minune și va readuce apa.

Șeful pleacă să vadă pustnicii împreună cu Sandy, pe care începe să o prețuiască mai mult. Pustnicii erau ciudați și avea fiecare mândria lui. Unul se mândrea că se tăvălește gol în noroi și se lasă pișcat de insecte fără să le gonească. Altul stătea tot timpul rezemat de o stâncă și se ruga. Altul nu dormea niciodată culcat, ci numai în picioare. Pelerinii căscau ochii la ei și îi admirau pentru sfințenia lor.

Cel mai vestit era un pustnic ce stătea pe o platformă în vârful unei stânci. Acolo, își făcea mătăniile în felul lui: se apleca până la picioare și se ridica, fără oprire. Șeful vede partea practică a lucrurilor și, mai târziu, avea să îl conecteze pe om la o mașină de cusut. În cinci ani, pustnicul a produs optsprezece mii de cămăși. Când a început să aibă probleme la un picior, pustnicul a fost scos la pensie.

* * *

Urmează Un yankeu la curtea regelui Arthur (13)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!