de VASILE ALECSANDRI
A fost odată un mare împărat căruia împărăteasa îi născu o fată. La naştere, o zână ursitoare îi meni să fie mlădioasă ca trestia, să aibă graiul dulce ca mierea şi obrajii ca bujorii.
Apoi zâna îi dărui o rochiţă fermecată, pe care copila nu trebuia s-o scoată niciodată de pe ea, ca să fie ferită de rele şi spuse că trebuie să se ferească de Zburătorul luncilor.
Crescu frumos copila, după cum menise zâna. Începu să se plimbe în luncă, pe malul apei, pe sub arini, să urmărească rândunelele cum zburau, să stea în soare, pe iarbă. Atunci auzi glasul ademenitor al Zburătorului care îi spunea cuvinte dulci despre frumuseţea ei, despre părul ei negru şi chipul ei alb, despre buzele ca nişte cireşe şi ochii ca nişte luceferi strălucitori.
Fata de împărat fugi, dar într-o noapte caldă de vară, când nici o adiere nu mişca frunzele şi toată natura dormea sub razele lunii, copila se duse la malul pârâului să se scalde. Scoase rochiţa fermecată şi se scufundă în apă. Toate păreau să îi admire frumuseţea: şi iarba de pe maluri, trestiile, valurile şi nuferii, pădurea şi chiar luna argintie.
Copila auzi cântatul cocoşului, care vestea zorii. Se grăbi să iasă din apă, dar rochiţa îi dispăruse. Pe mal se afla Zburătorul, cu ochii aprinşi. O cuprinse în braţe, dar deodată se trezi cu braţele goale şi auzi un freamăt de aripă. Copila se preschimbase în rândunică şi îşi luase zborul, iar rochiţa fu luată de vânt şi se topi în raze ce căzură pe pământ. Din ele crescură până dimineaţă florile ce se cheamă şi azi rochiţa rândunicii (sau volbură), după cum spune legenda rândunicii.
Apoi zâna îi dărui o rochiţă fermecată, pe care copila nu trebuia s-o scoată niciodată de pe ea, ca să fie ferită de rele şi spuse că trebuie să se ferească de Zburătorul luncilor.
Crescu frumos copila, după cum menise zâna. Începu să se plimbe în luncă, pe malul apei, pe sub arini, să urmărească rândunelele cum zburau, să stea în soare, pe iarbă. Atunci auzi glasul ademenitor al Zburătorului care îi spunea cuvinte dulci despre frumuseţea ei, despre părul ei negru şi chipul ei alb, despre buzele ca nişte cireşe şi ochii ca nişte luceferi strălucitori.
Fata de împărat fugi, dar într-o noapte caldă de vară, când nici o adiere nu mişca frunzele şi toată natura dormea sub razele lunii, copila se duse la malul pârâului să se scalde. Scoase rochiţa fermecată şi se scufundă în apă. Toate păreau să îi admire frumuseţea: şi iarba de pe maluri, trestiile, valurile şi nuferii, pădurea şi chiar luna argintie.
Copila auzi cântatul cocoşului, care vestea zorii. Se grăbi să iasă din apă, dar rochiţa îi dispăruse. Pe mal se afla Zburătorul, cu ochii aprinşi. O cuprinse în braţe, dar deodată se trezi cu braţele goale şi auzi un freamăt de aripă. Copila se preschimbase în rândunică şi îşi luase zborul, iar rochiţa fu luată de vânt şi se topi în raze ce căzură pe pământ. Din ele crescură până dimineaţă florile ce se cheamă şi azi rochiţa rândunicii (sau volbură), după cum spune legenda rândunicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !