SINGUR PE LUME. Povestire pe scurt (7)

roman de HECTOR MALOT

Partea a doua

Capitolul XXIV Vagonetar

Unchiul Gaspard îi propusese lui Rémi să rămână acolo, să se facă miner, dar băiatului nu îi plăcuse gândul să împingă toată ziua vagonetul prin mină. Totuși, când Alexis se rănește la o mână și nu mai are voie să muncească un timp, se oferă să îi țină locul. Mattia și Capi aveau să meargă prin împrejurimile orașului, să dea reprezentații.

Rémi muncește cu hărnicie în adâncurile întunecoase ale pământului. În mină, oamenii nu vorbeau ore în șir și băiatul se bucură când găsește un vagonetar vorbăreț. În ciuda obiceiului, nu era un copil, ci un om bătrân. Fusese dulgher în mină și, în urma unui accident, nu mai putuse să lucreze. Când compania unde lucrase dăduse faliment, rămăsese fără pensie și se reîntorsese în mină, ca vagonetar. Știa foarte multe lucruri, stătuse pe lângă ingineri și aflase multe, apoi citise și învățase singur. I se spunea Dascălul.

Capitolul XXV Inundația

Într-o zi, apa năvălește în mină. Primul care observă inundația este  Rémi, iar el îi spune unchiului Gaspard. Acesta strigă la ceilalți mineri să fugă. Grupul în care erau băiatul, unchiul, și alți patru, condus de Dascăl, reușește să ajungă la scări și apoi într-un refugiu. Aici își sapă niște găuri în perete, ca să aibă unde își sprijini picioarele, apoi niște mici platforme, pe care să stea așezați. Săpatul merge greu, căci niciunul nu mai avea târnăcopul cu care spărgea cărbunele în mină și folosesc cârligele de la lămpi.
Minerii îl aleg șef pe Dascăl și lărgesc platformele, ca să stea culcați, apoi sting lămpile, în afară de una, ca să facă economie.

Capitolul XXVI Îngropați de vii

Prinși în capcană, înconjurați de apă și salvați de la înec de clopotul de aer ce se formase în refugiu, minerii se liniștesc. Se ocupă acum de mâncare și află că au doar o bucată de pâine și una de cârnat, pe care Carrory le ținuse în căciulă. Avusese și Rémi un colț de pâine în buzunarul pantalonilor, dar se terciuise din cauza apei.
Dascălul hotărăște să mănânce numai Rémi și Carrory, ei fiind cei mai tineri și mai puțin rezistenți. Gândurile negre ale oamenilor sunt alungate tot de Dascăl, care face socoteala că sunt la patruzeci de metri sub pământ și, în câteva zile, salvatorii vor ajunge la ei.
După un timp, nimeni nu știa cât, fiindcă nu aveau nici un ceas care să meargă, încep să audă zgomotele produse de cei care încercau să-i salveze. Toate orașele vecine trimiseseră cei mai buni mineri să ajute la salvare, căci, din cei o sută cincizeci de oameni ce coborâseră în mină, numai treizeci se întorseseră.
Cei șase încep să sufere nu numai de foame, ci și de sete. Rémi coboară să ia apă, dar la întoarcere, Dascălul, care îi întinsese mâna să-l ajute, alunecă și cade la fundul apei. Rémi sare înapoi și se scufundă după el, salvându-i viața.

Capitolul  XXVII Salvarea

Timpul trece și salvarea nu mai vine. Pâinea se terminase demult și lampa e mai mult stinsă, pentru economie. Acum se sfârșește și încrederea că vor fi salvați, cu toate încurajările Dascălului. Un miner se spovedește în fața tuturor și își cere iertare de la Dumnezeu. Un altul, Compayrou, mărturisește că el era vinovat de furtul pentru care fusese condamnat la închisoare pentru cinci ani un alt tovarăș de-al lor. Ceilalți mineri îl judecă pe loc și hotărăsc să-l izoleze, să nu-i mai dea nimeni  atenție. Compayrou se duce la marginea platformei, marginea se rupe, iar el cade în apă și se îneacă.
Cei șase mineri rămași încep să aiureze pe întuneric, dar își revin când aud zgomote puternice. Fac schimb de semnale sonore cu salvatorii, apoi reușesc să comunice cu inginerul. După un timp sunt scoși, în sfârșit afară. Stătuseră închiși în mină timp de paisprezece zile. Din cei o sută douăzeci de mineri, ei sunt singurii care au scăpat.

* * * 

Pentru continuare, click aici: Singur pe lume (8)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !