Nu știu cum s-a făcut că, deși aveam de mai mult timp romanul
în bibliotecă, nu am citit ”Viața lui Pi” de Yann Martel. Nu am văzut nici
ecranizarea acestuia. Aflând, însă, că filmul a primit 4 premii Oscar, 1 premiu
Globul de aur și 2 remii BAFTA, plus numeroase alte nominalizări, m-am decis să
fac cunoștință cu subiectul citind întâi cartea.
De la început m-a surprins plăcut stilul în care autorul
exprimă unele idei prin intermediul personajelor sale. Iată un exemplu:
”Rinocerii sunt ființe sociabile și, când l-am luat pe
Peak, un mascul tânăr, dădea semne că ar suferi de singurătate și mânca din ce
în ce mai puțin. Ca o măsură de urgență, până când s-ar fi găsit o femelă, Tata
s-a gândit să vadă dacă nu s-ar putea obișnui cu caprele. A mers de minune.
Peak și turma de capre erau de nedespărțit, chiar și după ce a sosit Summit.
Acum, când rinocerii se îmbăiau, caprele stăteau în jurul bălții pline cu
nămol, iar când caprele pășteau într-un colț, Peak și Summit le păzeau...
Domnul Kumar arătă spre groapă:
- Dacă am avea politicieni ca aceste capre și rinoceri,
am avea mai puține probleme în țară... Din nefericire avem un prim-ministru
care are platoșa unui rinocer, fără a avea și bunul simț al acestuia.”
Când am terminat de citit romanul, am rămas cu o mare nemulțumire-nedumerire.
Naufragiatul Pi Patel supraviețuiește 227 de zile pe Oceanul Pacific. Salvat,
el spune două povești despre naufragiu. Totul a fost bine și frumos (oarecum)
cât s-a derulat prima povestire a naufragiului și a periplului pe ape. Am fost
șocată de a doua povestire - pe cât de scurtă față de prima, pe atât de crudă -
, spusă de erou după ce prima nu i-a fost crezută. El i-a lăsat pe ascultătorii
săi, dar și pe cititori, să aleagă între cele două povestiri. Mie mi-a fost
greu să aleg, fiindcă prima este relativ mai frumoasă, deși incredibilă, în
timp ce a doua, din păcate, este mai veridică.
Am fost curioasă apoi să văd în ce măsură filmul
corespunde cărții. L-am căutat și l-am văzut. Ecranizarea este remarcabil de fidelă
romanului. Finalul filmului, prin limpezimea sa, depășește finalul cărții. Se
clarifică faptul că prima poveste este alegoria celei de-a doua.
Ascultătorii celor două povești o aleg pe prima (ca și
mine!). Cuvintele lui Pi ”Așa e și cu Dumnezeu” mi-au adus revelația că autorul
spune încă de la începutul cărții un adevăr fundamental: religiile sunt
alegoriile unei singure povești, în care Dumnezeu este eroul principal. Omul
are dreptul să aleagă alegoria pe care o dorește sau... povestea primară.
Postarea este înscrisă la ”Citate favorite” de la Suzana.
O să caut cartea. M-ai făcut curioasă.
RăspundețiȘtergereM-aș bucura dacă ai reveni cu un comentariu după ce o citești, ca să îmi verific părerile.
ȘtergereMultă sănătate, Vero!
Am pus postarea in tabel. L-am mai prelungit un pic.
RăspundețiȘtergereNu am citit cartea. Si chiar daca nu o cunosc, concluzia ta este deosebita. Oricum, exista o singura realitate, doar ca are muuuulte interpetari, fatete, holograme, nu stiu cum sa le spun.
Foarte interesanta scriere. Multumesc mult pentru postare draga Zina!
Maine incepe primavara asa ca sa-ti fie frumoasa, cu sanatate si bucurii.
❤️😘
Mulțumesc, dragă Suzana! Mă bucur căostarea mea ți-a trezit interesul asupra acestui roman. M-aș bucura dacă l-ai citi i mi-ai spune părerea ta.
ȘtergereÎți urez și eu ție primăvară aducătoare de sănătate, fericire, bucurii!